Am cântat la strană… dar abia acum învăț să cânt cu adevărat
Am cântat ani de zile la strană.
Nu ocazional, ci constant. Din clasa a 7-a până în clasa a 12-a am fost prezent aproape la fiecare slujbă. Știam rânduiala, știam când să intru, când să tac și când să continui. Puteam citi Apostolul în mijlocul bisericii fără emoții.
Din exterior, părea că „știu”.
Dar adevărul e altul: nu cântam corect. Mă țineam după ceilalți.
Nu aveam o voce stabilă, nu aveam control și nu înțelegeam în profunzime ceea ce făceam. Cu toate astea, reușeam să duc lucrurile până la capăt. Și mult timp am crezut că e suficient.
Pentru că, în strană, există un adevăr simplu: poți să te ascunzi. Dacă ai lângă tine oameni care cântă bine, dacă există un grup stabil și cineva care conduce, te prinzi de ei, îi urmezi și te adaptezi din mers.
Și pare că faci parte din tot. Și faci.
Dar asta nu înseamnă că ai înțeles cu adevărat ce faci.
Oamenii care m-au schimbat fără să știe
De-a lungul timpului, au fost câțiva oameni care m-au impresionat profund, nu doar prin voce, ci prin felul în care transmiteau.
Dascălul Aurelian Frecan, din satul Măneciu Pământeni, județul Prahova, avea o voce deosebită, dar mai ales o liniște în cântare greu de ignorat. Nu impresiona prin forță, ci prin echilibru și siguranță.
La fel, preotul Marian Voinescu, din satul Izvoarele, județul Prahova, avea o voce care te făcea să asculți altfel. Nu era despre volum, ci despre profunzime și felul în care ducea fiecare frază până la capăt.
Mult timp mi-am dorit să cânt ca ei — să am vocea, controlul și așezarea lor.
Am încercat. Nu am reușit.
Pentru că încercam să devin altcineva, în loc să învăț să devin eu.
Reperele mele în muzica psaltică
Mai târziu, am început să ascult conștient. Nu doar din plăcere, ci cu atenție.
Am descoperit psalți care au devenit pentru mine repere: Mihail Bucă și grupul Tronos, pentru claritate și disciplină; Nikodimos Kabarnos, pentru tehnică și profunzime; Petre Moise, pentru autenticitate; Zotik Vasilikos, pentru tradiție.
Îi ascultam și încercam să îi copiez — să sun ca ei, să respir ca ei, să cânt ca ei.
Și de fiecare dată pierdeam ceva: pe mine.
Pentru că nu poți construi ceva stabil dacă îți schimbi vocea de fiecare dată în funcție de pe cine asculți.
Între strană, cifre și viața de zi cu zi
Apoi viața a mers mai departe.
Am intrat în lumea cifrelor: Excel, Power BI, MySQL. Analize, structuri, decizii bazate pe date. Un univers complet diferit de strană.
Și totuși, am început să văd legătura.
În date, dacă nu ai structură, te pierzi. În psaltică, dacă nu ai linie, te pierzi.
În analiză, dacă nu ai consistență, rezultatul nu e de încredere. În cântare, dacă nu ai control, nu poți duce fraza până la capăt.
Astăzi sunt și soț, și tată. Viața nu mai e simplă ca atunci.
Poate tocmai de aceea, cântarea nu mai este doar cântare.
Este disciplină, răbdare și control.
Revenirea la biserică și întrebările care au apărut
Am început din nou să merg la biserică, nu pentru că „știu”, ci pentru că simțeam că am nevoie.
Și, fără să-mi dau seama, am început să analizez: vocile, tehnica, respirația, felul în care fiecare duce fraza.
Întrebarea a venit natural: pot să cânt și eu ca ei?
Apoi am observat ceva clar: cântarea din Republica Moldova este diferită față de cea din România. În România este mai organizată, aici mai liberă.
Am încercat să le combin. Nu a funcționat.
Pentru că, în loc să devin mai stabil, mă pierdeam mai repede.
Lecția cea mai importantă
Am înțeles ceva esențial: trebuie să ai o bază în tine și abia apoi să te adaptezi.
Nu invers.
Am început să cânt altfel — pe bucăți. 5–10 secunde, pauză, ascultare, revenire.
Și, încet, totul a început să se lege.
Un gând de recunoștință
În această perioadă am înțeles că nu doar cântarea contează, ci și oamenii.
Vreau să menționez aici pe părintele Valerii Kuciurean, din satul Sauca, raionul Ocnița, Republica Moldova.
Vocea lui este liniște și duioșie, dar dincolo de voce sunt și lucrurile pe care le spune.
Sfaturile lui și felul în care transmite m-au ajutat să rămân tare și să trec peste o perioadă mai grea din viața mea.
Sunt lucruri care nu se explică ușor, dar se simt.
Și pentru asta îi mulțumesc sincer — pentru preotul și pentru omul Valerii Kuciurean.
Cel mai greu lucru: să accepți vocea ta
Cel mai greu nu este să înveți, ci să accepți.
Am început să accept vocea mea. Nu este perfectă și nu este ca a celor pe care îi admir, dar este a mea.
Și doar pe ea pot construi.
În loc de concluzie
Nu știu unde o să ajung și nu știu dacă o să cânt vreodată perfect.
Dar știu un lucru sigur:
Nu trebuie să fii perfect ca să începi.
Trebuie doar să fii sincer cu tine și să continui.
Scris de Daniel Pisău. Dacă ți-a spus ceva, scrie-mi.
← TUX – o lecție despre promisiuni, iluzii și oameni · Microsoft Excel vs Google Sheets— după ani de zile cu amândouă, iată adevărul →