Ilie a venit acasă. Cu el și liniștea.

Ilie. Povestea începută încă din burtică

Încă din sarcină știam că Ilie are unele probleme la rinichi. Termenul „hidronefroză” l-am auzit pentru prima dată atunci. Medicii ne-au spus că este o afecțiune tot mai des întâlnită în rândul băiețeilor. Am mers mai departe conștienți, cu credința că Dumnezeu îți dă exact atât cât poți duce.

Un copil liniștit, dar cu o poveste complicată

Ilie a fost mereu opusul lui Andrei. Dacă Andrei ar putea dărâma casa din joacă și energie, Ilie era liniștit, calm, dormea profund chiar și atunci când Andrei stătea treaz până la miezul nopții. Ne-am adaptat repede la felul lui de a fi, dar mereu simțeam acea „cumpănă” în fundal.

Când calculele mele nu mai alinau fricile ei

Prin octombrie-noiembrie am realizat că ne îndreptăm spre operație. Atunci a început să se acumuleze stresul, mai ales pentru soție. Eu sunt realist din fire. Nu m-am panicat, ci am făcut calcule. Pentru mine avea sens ca totul să iasă bine. Dar pentru ea nu era suficient raționamentul. Trăia totul emoțional. Iar eu, din exterior, păream că nu-mi pasă. Dar îmi păsa. Doar că simțeam diferit.

Zilele care nu se mai terminau

Din decembrie încercam să programăm operația. Însă ba era viroză, ba alte complicații temporare. Asta a crescut tensiunea zilnică. Soția era cu Ilie, eu cu Andrei, mereu pe drumuri. Nu aveam cu cine să-l lăsăm. Până la urmă, bunica de la țară a venit să ne ajute. A fost un sprijin imens: cu Andrei, cu treburile casei. Atunci am reușit să mă întorc fizic și la muncă.

Doctorul care nu e doar medic – e sprijin

L-am cunoscut pe domnul doctor Isidor Zamisnîi în plină perioadă de nesiguranță. Nu știam exact ce urmează, dar felul în care vorbea, tăcea și privea ne dădea încredere. Mi-era greu să-i pronunț numele, așa că m-am adresat simplu: „domnule doctor”. Dar rar am întâlnit un om atât de calm. În spatele acelui calm se simțeau ani de studii, nopți nedormite și o rezistență psihologică aparte.

Într-o zi l-am văzut cum trecea de la operație, la salon, apoi în cabinet. Noi, oamenii obișnuiți, am fi cedat demult. Numai noi cât l-am stresat cu întrebări, apeluri, uneori poate inutile – și totuși, ne răspundea cu răbdare.

Când răspunzi la telefon la 2 noaptea și ești totuși empatic, lucid, calm, nu mai e doar o meserie – e o chemare. Glumind, poate de aceea cele mai solide căsnicii ale medicilor sunt între… alți medici. Doar ei se pot înțelege. Cum să fii gelos pe cineva care salvează vieți? Când știi că „aventura” lui de noapte e un copil cu hidronefroză care are nevoie de ajutor?

Un lucru pe care l-am înțeles devreme a fost că nu trebuie să-i spun unui medic cum să-și facă treaba. N-am insistat niciodată să-i fie făcută operația „mai repede”, nu pentru că nu ne doream să se întâmple cât mai curând, ci pentru că am avut încredere că el știe mai bine. Experiența, studiile, intuiția formată în ani de muncă – toate îi aparțineau lui, nu nouă. Eu sunt un om simplu. Pot citi despre orice pe internet, pot întreba pe oricine, dar nu pot compara asta cu un om care face acest lucru zi de zi.

Există o vorbă: „Nu învăța peștele să înoate.” Așa e și cu medicii. Rolul nostru ca pacienți e să avem încredere, să fim calmi, să nu punem presiune acolo unde nu avem competență. Eu mereu m-am pus în locul celui din fața mea – ce ție nu-ți place, altuia nu-i face.

Îi mulțumim pentru răbdare. Pentru deciziile luate. Pentru faptul că nu m-a simțit niciodată ca un tată indiferent, deși poate păream. Îi mulțumim că ne-a salvat copilul.

Operația a fost realizată împreună cu doamna doctor Victoria Celac, șefa secției de urologie. Le suntem recunoscători din inimă pentru tot.

De ce nu am fugit în altă țară?

Au fost oameni care m-au întrebat: „Nu ți-e teamă să-l operezi în Moldova?” Țara nu contează. Contează omul. Contează încrederea. Nu mi-a fost frică de medic, ci de complicațiile care ar fi putut apărea – pentru că în el aveam încredere oarbă.

Mulți se întreabă de ce nu mergem în altă țară. Dar cum să își facă medicii noștri experiență dacă fugim de ei? La fel eram eu, după liceu, cu o diplomă de bacalaureat și un certificat de competențe digitale, când trimiteam CV-uri, dar nimeni nu mă angaja. Cum să faci experiență dacă nimeni nu îți oferă o șansă?

Între muncă, familie și oboseală psihică

Operația a fost un succes. Dar călătoria noastră nu s-a încheiat. Mai sunt pași de urmat, tratamente, drumuri. Dar nu e grav. Cel mai important – nu e o luptă pentru viață. Asta ne dă putere.

Cât despre mine… nu am cedat psihic, dar am simțit presiunea. Mai ales când Andrei, micuțul nostru argint viu, nu mă lăsa să lucrez nici de acasă. Am muncit două săptămâni pe lună, iar asta s-a simțit. Facturi, analize, medicamente… iarna nu e blândă cu bugetul. A trebuit să mă împrumut. Dar Ilie e bine. Asta contează. Banii se fac – mai greu sau mai ușor, dar se fac.

Poate tot de aici a pornit și procrastinarea. Mă simțeam prins între două misiuni: să muncesc pentru familie sau să fiu fizic prezent pentru ea. Ambele nu le puteam face perfect.

Mulțumiri, lecții și speranță în prag de Paști

Acum, în Săptămâna Patimilor, simt nevoia să spun un mulțumesc sincer tuturor celor care ne-au fost alături – moral, financiar, cu o vorbă bună, cu un mesaj, cu o rugăciune.

Domnule doctor Isidor, doamnă doctor Victoria – vă mulțumim! Ilie este bine datorită vouă.

Vom petrece Sfintele Paști acasă, în familie. Toți patru. În liniște.

Sărbători frumoase tuturor. Aveți grijă de sănătate. Nu vă pierdeți nădejdea. Și nu fugiți de semenii noștri. Pentru că vindecarea vine, adesea, prin mâinile celor de lângă noi.

Noi toți suntem oamenii lui Dumnezeu, dar medicii sunt adesea mâinile prin care El lucrează pe pământ.